Primul lucru care mi-a trecut prin minte cand am vazut usa aceea era ca am ajuns in cel mai jegos ospiciu din tara. Degeaba purta cu mandrie premiul pentru cel mai bun cand chiar la intrarea in camera de zi te izbea o usa care te face sa te intrebi daca omul care a facut-o are probleme de adaptare la lumea in care traieste.
Exceptand scrijeliturile de pe usa verde pal care putea fi explicate usor drept glume sau certuri intre angajati, modelul folosit, desi grandios odata, acum era acoperit de rugina care siroia si pe usa spre podeaua mucegaita acoperita de un covor ros de timp.
Usa era murdara, sau poate mi se parea mie asa. Poate era doar gluma proasta a timpului care s-a hotarat sa se joace putin cu ornamentele si vopseaua de pe usa.
Clanta parea patata. Dar cred ca mi se parea mie. Lumina de deasupra usii licarea usor urmand bataile inimilor mele cu o punctualitate infioratoare. Tremur incet pentru cateva secunde dar imi trece repede cand ma incumet si apas pe clanta.
O briza satanica urmata de un iz dureros de familiar m-a luat prin surprindere. Ma simteam ametit si nu reuseam sa ma gandesc la nimic altceva decat la faptul ca ceva rau o sa mi se intample. Si totusi, cumva nu puteam scapa de senzatia ca cineva, sau ceva, ma urmareste si imi analizeaza toate miscarile, asteptand sa fac o greseala.
M-am asigurat ca nu era nimeni in spate. Inca ma asiguram. Intorceam capul la cateva secunde pentru a fi sigur ca doar mi se pare.
Lumina de la lampile de pe pereti licarea incontinuu. Se juca cu nervi mei si asta ma facea foarte atent la ce se intampla imprejur. Imi era frica sa ma despart de covorul rosu. Asa mi se parea, rosu, si simteam ca stand pe el, nu mi se putea intampla nimic. Dincolo de el, un parchet ros, distrus, calcat in picioare, dar nu de timp sau de oameni. De altceva. Speram sa ma insel. Speram sa-mi fie doar frica, dar cumva, ma simteam bine. Eram doar incordat.
Masuta de langa usa, avea un telefon asezat perfect in mijlocul broderiei rotunde complicate. Mult timp m-am gandit doar la el. Sa sun si sa incerc sa scap. De fapt, nelinistea mea in acel hol parcurs de prea multe prezente umane, m-a impiedicat sa vad ca de fapt ascuns sub praful centenar nu se ascundea niciun cablu.
Stateam in usa, intre lumina palida a lampilor si intunericul abisal din camera.
Ce a mai ramas intreg in mintea mea ma implora sa nu intru.
Intunecat si de amintiri din trecut, am realizat ca stapanirea situatiei era singurul lucru care m-ar fi putut tine sanatos. Auzirea vocilor si simtirea lor in spatele meu era acum un adevar. Departe de inchipuire eram fortat sa intru in intuneric, sau sa mor in esecul meu. Intreg holul incepea sa devina tot mai mic, frica instaurandu-se in momentul in care din ambele parti luminile incepeau sa se stinga la fiecare bataie de inima.
Am cazut odata cu primul pas si simteam cu boala creste in mine. Nu eram in pericol. Am realizat asta de cand am intrat in camera. Lumina era singurul lucru care nu acea ce cauta in viata mea, in acest moment. Asa de mult cuvinte, dar nu pot descrie de ce intunericul ma iubea.
De ce sunt asa de multe lucruri imposibil de realizat nu stiu. Stiu doar ca linistea interioara mie era asigurata in acest cosmar de o melodie, cum nu am mai auzit niciodata. Suna ciudat, suna necunoscut, dar cumva suna perfect pentru inima mea.
Ascuns de ochii lumii un om isi arata adevarata fata. Drogul sufletului meu a devenit melodia chinuita a umbrei. Iar in momentul cand am deschis ochii si m-am eliberat de lume, am vazut si am inteles.
Muzica venea tot mai puternic spre mine. Dansa in fata mea, tot mai tare si mai tare.
Odata cu ea, in fata mea se lumina ceea ce trebuia sa fie corpul sunetului, un copac uscat care lumina palid in jurul sau cu o caldura verde deschis.
Ma bantuiau multe indoieli. Ma bantuia si frica, dar cel mai tare eram bantuit de curiozitate. Se poate sa fi fost nebun, cum am fost numit de atatea ori?
Se poate sa fi fost eu cel care a adus raul in aceasta lume, iar acum raul ma rasplatea? Nu...
Mergeam incet pe strada in secunda imediat urmatoare. Simteam cum fiecare cladire isi plangea durerea. Era noaptea in care a inceput totul. Luat prin surprindere de omul care a trecut prin mine, nici nu m-am observat trecand strada in urma cu doi ani. Apoi am realizat ca trebuia sa vad ceva. Simteam durerea fiecarei picaturi de apa cand ea lovea pamantul, auzeam strigatele disperate ale copacilor in flacari si in tot intunericul amestecat cu pasiunea mortii vedeam mai bine ca niciodata ce se intampla in jurul meu. Nu a fost doar moartea vraciului lovit de un sofer batran. In spatele oamenilor adunati in cerc am vazut si simtit moartea care se chinuia sa ii i-a sufletul. Ascunsa sub mantaua intunecata, cu fasii negre iesind din spate si plutind in aer, tragea de mana vraciului si urla. Securea ii era aruncata undeva intre mine si ea. Nici nu a bagat de seama ca ma uitam la ea. Nici nu o interesa. Strigatul acela feminim al disperarii facea intreaga zona sa se aplece si sa-si schimbe forma. Noi nici nu bagam de seama acum doi ani, nu vedeam si nu simtea, ce lupta se ducea in spatiul dintre viata si moarte.
Apoi dintr-o data a ridicat privirea si m-a fixat. M-a privit cateva secunde, dar parca a fost o vesnicie. Ma simtea disecat, iar durerea si suferinta a tot ce era in jur a fost amplificata de atatea ori incat si in genunchi nu mai puteam rezista atractiei pamantului.
A intins mana si a inceput sa isi miste buzele. Desi distingeam clar ca rosteste cuvinte din miscarile ondulate ale buzelor lipsite de viata, cu intarziere doar un suierat lovea incojuratorul. Totul tremura, pana cand in spatele ei, o poarte rosie a aparut si din interior, o figura impozanta, cu parul scurt, imbracat elegant ca un rege si cu o sabie in mana, trecea in lumea noastra.
Moartea a intors capul spre el si in acelasi timp, securea s-a ridicat de la pamant si a zburat in mine. Apoi totul a disparut.
